Sometimes coming back is the hardest way to leave

Nu sunt un om puternic, şi asta pentru că nu cred în rezolvări, ci doar în uitări şi amânări.
Ceva îngrozitor nu are cum să fie rezolvat. Lasă răni, lipsuri şi disperare. Însă apar următoarele întâmplări ponosite, care, ironic, joacă un rol de pansament, şi aşa hemoragia îşi ia timpul ei necesar de coagulare.
Încă mă gândesc la morţii pentru care nu duc flori, la părinţii care nu şi-au crescut copiii, sau la pereţii care nu au jucat rol de casă. Încă ştiu numele şi fiecare derulare a schimbărilor din interior şi nu am idee cum de nu s-a inventat pentru asta un buton on&off. Şi-apoi, fără pricepere, câteodată o extremă frumoasă, sub piept, îmi plăteşte chirie. Aşa apare “să o luăm de la capăt” eu, şi toţi monştrii mei.
…
Pe geamul trenului picături de ploaie întâlnesc alte picături, într-un joc al fecundării care te-obligă să îţi ascuzi privirea şi să nu îţi mai pui întrebări. Omul fără dinţi te sperie, şi-ţi trece prin minte cum golul nu-l are pe chip, ci-ntr-o pivniţă ascunsă, numită “trecut”, a cărei cheie, într-un regim democrat, încă o poartă la gât.
Laşi ceva în urmă, un lucru pe care-l ştii atât de bine, încât nu poţi vorbi despre el, pentru că absolut orice idee îşi are reversul ei. Aşculţi muzică de pe tărâmuri unde femeile-şi găsesc finalul sub pietre, nu crezi în iubire, şi practici mângâierea precum o furtună de care te temi. Şi pleci pentru că oricum nu mai ai, dar speri.